Cap. patru

- Ce mai faci tu, Bogdanel?

Tziriitul telefonului il pisase vreo cinci minute. Isi pusese perna in cap, apoi isi injurase propria lipsa de inspiratie - lasese aparatul in sufragerie. In cele din urma, convins ca doar bunica-sa putea sa sune cu atita insistentza, se deplasase pina la telefon.

- Pe acasa, mamaitzo, raspunse.
- Esti in vacantza?

Incepu sa spuna ceva, dar bunica-sa, care stia deja raspunsul, trecu cu voinicie la urmatoarea intrebare.

- Ce faci tu acolo singurel, nu te plictisesti? Nu vrei sa vii pina la Buzau?

Fara sa-l lase sa vorbeasca, ii explica avantajele unei vacantze in orasul de bastina. Avea s-o ajute pe acasa, poate si pe la chiosc, o sa se intilneasca cu prietenii, cu sigurantza ca o gramada de fete suspina pentru el pe acolo si in plus mama-sa se tot perpeleste de grija lui, "stii ca e exagerata, ca toate mamele", bla-bla-bla-bla-bla-bla.

Puse receptorul la loc in furca trei sferturi de ora mai tirziu, buimacit si obosit. Incercase s-o convinga pe batrina ca are niste proiecte in Bucuresti, ca nu poate lipsi, mai face si el un ban pe linga ce cistiga la fast-food, are niste traduceri si in plus trebuie sa se vada cu niste amici care sint pentru scurt timp prin oras, bla-bla-bla-bla-bla-bla.

N-o convinsese. Bunica-sa avea un radar performant, pe care il folosea, in combinatie cu telefonul, pentru a detecta lenea, supararea, angoasa (ea ii spunea oftica) si, in general, orice fel de frustrare, chiar si de la 150 de kilometri. Era cea mai desteapta din familie. Si cea mai activa. Chioscul ei de covrigi, transformat, in decursul anilor, in chiosc cu de toate, alimenta cu bani, chipsuri Chio si American Cola un intreg contingent de rude si prieteni.

In mod sigur, discutia cu bunica nu prevestea nimic bun, realiza Bogdan. Experienta lui indelungata de nepot ii spunea ca bunica-sa ii pregatea ceva. N-avea chef sa fie scos dintr-ale lui, chiar daca ale lui nu insemnau mai nimic in momentul respectiv.

Scurse uleiul de pe fundul unei sticle de plastic in tigaia deja murdara, alese doua oua din frigiderul sau Arctic si le puse la prajit. Le facu moi de tot, le inghiti rapid, cu o bucata de piine pe care inflorisera citeva pete verzi ("Aspirina", spuse el), apoi isi mai facu un ou, ultimul.

Facu un dush frugal, isi puse pantalonii de trening, un tricou pe care scria Minolta si adidasii, il saluta pe Donald si iesi pe usa. Cobori cele patru etaje avind grija sa nu sara nici o treapta.

Stabili un nou record de durata, reusind sa ajunga in 13 minute in statia lui 84. Cu aproape 30 de secunde mai mult decit data trecuta. Mai astepta patru minute pina la primul troleibuz, evalua cunoscator ca nu era nici un loc pe scaun, asa ca mai astepta cinci minute si 20 de secunde pina la urmatorul.

Prinse un scaun la fereastra, pe partea dinspre trafic, si incepu sa numere masinile de Giurgiu. Pina la Piata Universitatii nu zari nici una.

Cap. trei

Avu un vis timpit. Gonea cu doua sute la ora intr-o decapotabila verde, un verde aproape cacaniu, care semana cu masina lui Brandon din Beverly Hills 90210, iar in stinga sa statea cea mai urita gagica pe care o vazuse vreodata.

Un par rece, deschis la culoare, dar parca nu blond, care-i cadea peste obraz asa cum atirna claia de fire groase care despart, in loc de usa, barurile din filmele americane de vreun separeu murdar. Era imbracata intr-un maiou chinezesc, alb cu galben, short adidas negru, cu trei dungi albe, si slapi.

Prin maiou se vedeau doua tzitze lasate, in forma de para, probabil dintr-alea cu sfircurile impinse inauntru.

Deodata, isi dadu seama cine era. Fata Eufrosinei, de la doi!

De groaza, isi muta privirea la drum, atita doar cit sa apuce s-o vada pe fata din blocul de vizavi, in sutienul ei rosu, intr-o singura bretea, cum se holba la el chiar din fatza masinii.

Nici nu avu timp sa-si ia piciorul de pe accelerator. Se auzi o izbitura, nu surda, cum se astepta, ci mai degraba ca un pleoscait, cam cum face o roshie trecuta si moale cind se zdrobeste de perete, daca a fost aruncata cu destula putere. Avu totusi vreme sa vada cum fata de vizavi dispare sub masina, de parca un bau-bau ar fi tras-o in jos, de picioare, de undeva, de sub baia de ulei.

Si atunci stiu ca viseaza.

Corpurile izbite de masini nu dispar asa dedesubt. De regula ajung pe parbriz si-l sparg. Sau sunt azvirlite hat colo. Bogdan stia asta din filme.

Totusi, visul nu se termina imediat. Nu avu curajul sa se uite in dreapta. Isi simtea fatza batuta de vint, pentru ca masina nu incetinise.

Apoi simti ca cineva il atinge pe mina, se sperie si sari in fund.

Geamul era deschis, perdelele se miscau, iar vintul noptii ii batea fatza transpirata. Dormise pe o parte si o mina ii amortise. Si-o atinsese, in somn, de cealalta.

"Mortii ma-sii", spuse Bogdan. Isi aprinse o tigara si o fuma pe geam. In blocul de vizavi, o singura lumina era aprinsa, poate doua. Nici una la etajul trei. Se uita la ceasul de perete in forma de ceas de mina, cu limbi fosforescente, atirnat de inelul de la lampa. Era trei si treizeci si patru de minute. Isi aduna saliva in gura si dadu drumul unui scuipat consistent. Slobozita de la etajul patru, bila lichida avu timp sa se intinda si sa se dezintegreze in aer. O parte cazu pe pervazul apartamentului de la parter.

Bogdan se scarpina, se duse la baie pentru un pipi, mai lua o gura de Alexandrion, se strimba si se baga in pat.